Bumbuduc

Totul parea trist. Copacii isi intindeau crengile spre pamant de-ti dadeau impresia ca plangeau si ei. Iarba statea culcata si ea fara nici o vlaga. O cararusa ne duce nesigur in adancul padurii unde se aude o voce plangand. Era micul Bumbuduc puiul de bondar.


–               De ce plangi? l-a intrebat o voce tremuranda. Sunt sigura ca nu e atat de rau. Era o furnicuta care se uita cu ochii ei mari la Bumbuduc. Nu stia daca e bine sa pui intrebari cand cineva e trist dar ea vroia din tot sufletul sa-l ajute.

–               Plang?…nu plang! Eu, eu doar, lacrimile ii curgeau siroaie pe obraz. Nu mai avea rost sa nege ce era evident.
–               Ei au plecat si eu am ramas.
–               Cine ei? intreba furnicuta.
–               Ei. Bumbuduc sinti cum un nod ii urca in gat si nu mai putea zice nimic. Prietenii sai au plecat la strans de polen si el era inca aici.
De cand e mic ii urmareste cum isi fac treaba zi de zi si ce uniti sunt. Niciodata nu a avut curajul sa se apropie de ei si sa le vorbeasca. Cand a crescut mai mare a incercat, dar ei sunt atat de ocupati tot timpul incat nu a gasit momentul potrivit. Astazi si-a facut curaj si a intarziat.
–               Sunt sigura ca se vor intoarce dupa tine, a zis furnicuta.
–               Da…sopti ganditor Bumbuduc. Isi imaginase de atatea ori cum zboara in grupuletul lor si ii ajuta la strans de polen.
–               Dar ei stiu ca tu ai ramas aici? a intrebat furnicuta.
–               Pai, eu, atunci Bumbuduc a prins curaj. Fata lui se luminase. O speranta a incoltit in sufletulul lui mic de bondar. “Poate daca voi merg dupa ei voi reusesc sa ma fac vazut”, se gandi el.
–               Iti multumesc, a zis Bumbuduc si si-a luat zborul.
La orizont aparea soarele. Se vedea din ce in ce mai clar lanul de flori de la marginea padurii. O mare de culori se deschise in fata bondarelului. Iarba verde isi juca valsul lin imbratisata de florile multicolore. De la albastru plapand la violet aprins, de la roz la stelute albe ca de fulgii de nea, iar pe rosul aprins al macului campul parea o panza pictata cu mult curaj.  Undeva departe se auzea zumzetul albinelor.
“Sunt tot mai aproape”, se gandi Bumbuduc. Isi intinse aripile si cu o usurinta naturala se ridica deasupra lanului de flori. Incerca sa vada prietenii sai dar nu avu nici o sansa. Lanul era mult prea mare si plin de culoare incat sa poata vedea punctele mici de galben in dungi negre. Dezamagit se intoarse spre padure. Cand se pregatea sa-si intinda aripile auzi o voce in spatele sau.
–               Daca ne grabim un pic vom reusi sa batem recordul de ieri.
Bumbuduc recunoscu vocea capeteniei. “Sunt aproape, simt acest lucru”, se gandi fericit bondarelul. “Am sa stau cuminte aici si voi veghea intrarea in padure si sigur voi reusi sa ii intalnesc”.
Soarele ardea din ce in ce mai tare. Bondarelul statea cuminte si isi astepta prietenii la marginea padurii. Intr-o secunda s-a auzit o voce ferma.
–               Suntem gata de plecare?
–               Da.
–               Atunci sa mergem.
Bumbuduc era cu inima ca un purice. Venea momentul mult asteptat de el. Era sa cunoasca acele fiinte extraordinare pe care le admira atat de mult. Trecu cateva momente si din lanul de flori se auzi un fosnet surd. Inca un pic si aparu prima albina. Dupa ea la cateva batai de aripa veneau si restul. Era o priveliste de neuitat. Fiecare avea la piciorus punga plina cu polen pe care o duceau la casuta lor. Sigur vor fi premiati pentru efortul depus. Ce nu ar fi dat el sa fie in acea mica oaste a strangerii de polen.
Bumbuduc isi facu curaj si se apropie de albina din fata.
–   Ma scuzati…
–   Da?! auzise el ca si raspuns.
–   Eu sunt Bumbuduc. Va urmaresc de foarte mult timp si, si, as vrea sa va zic ca sunt fascinat de tot ce faceti.
–   Multumesc.
–   As vrea sa va rog, daca se poate, daca credeti ca e posibil, un nod i s-a urcat in gat. Bumbuduc nu stia cum sa puna intrebarea asa cum rugamintea de a-l primi in randul lor trebuia sa fie rostita.
–   As vrea sa fiu prieten cu voi, a zis intr-un final Bumbuduc.
Un ras s-a auzit in tot grupuletul.
–  Cred ca glumesti, a zis una din albine. Tu esti un bondar lenos care sta toata ziua si doar mananca polen iar noi suntem albinute harnicute care strangem acel polen pentru a face miere.
–  Eu nu sunt lenos, a raspuns iritat Bumbuduc, si nici nu mananc toata ziua polen.
–  Albinele nu se incurca cu bondarii, a auzit un alt glas din grup. Si oricum nu am avea ce face impreuna. Noi toata ziua strangem polen si seara mergem acasa sa-l predam semenilor nostri. Tu nu ai pungute pentru polen si nu stii cum se face acest lucru.
Bumbuduc simtea cum incepea sa-l supere toata povestea. El era atat de fascinat si de incantat de albine dar ele l-au respins total din prima. Cand era cat pe ce sa plece a auzit o voce calma si placuta. Simti ca toate sentimentele lui de suparare si iritare dispar la auzul acelei voci.
–   Doar tu esti stapanul vietii tale. Nimeni nu poate sa-ti spuna ce esti si ce nu esti, a spus albina in varsta.
–   Dar…nu ma vor langa ele, a spus Bumbuduc cu o voce trista.
–   La viata mea am vazut multe, dar sa se dea batut asa de usor un tanar nu cred ca am mai aflat.
–   Dar dumneavoastra nu ganditi ca si ele?
–   Eu sunt batrana, am vazut multe. Ele cred ca viata le apartine si ca neamul lor este mai presus de orice. Ca tot ce fac ele este mai important decat orice fac alte vietatile acestei lumi. Eu iti spun un singur lucru, daca vrei poti.
–   Cum va numiti? intreba fericit de explicatiile primite Bumbuduc, dar albina nu mai era.
–   Perfect! Acum nici nu stiu cu cine am vorbit.
Bumbuduc ramase sa se uite la lanul de flori care era inundat de culorile calde ale apusului de soare. Lumina cadea jucausa peste flori si facea schimbarea culorilor un spectacol greu de ratat. Era un decor desprins din povesti. Din moment in moment ii veni in minte povestile mamei lui spuse la colt de pat si intr-o secunda si-a dat seama ca ar trebui sa ajunga acasa. Era plecat de acasa de dimineata si cu siguranta mama isi facea griji.
–     Mami, mami, striga Bumbuduc din usa.
–     Doamne cat de ingrijorata am fost! Te-am cautat peste tot, a spus mama cu lacrimi in ochi.
–     Dar mami, mami, am fost la marginea padurii pe lanul de flori.
–     Stii ca nu ai voie sa mergi acolo!  a zis mama ingrijorata. Lanul de flori este foarte mare si daca te indepartezi de padure ai putea sa te pierzi si sa nu mai stii drumul sprea casa. Dincolo de lan este o alta padure!
–     Mami, stii ce am facut?
Mama vazuse ca nu are cum sa-i infrunte entuziasmul ci doar vroia sa-l stie in siguranta. Era acasa, era in siguranta, acum putea sa-i asculte descoperirile marete avute in acea zi. Bumbuduc ii povestise totul si astepta cu sufletul la gura aprobarea mamei lui.
–        Iubitul meu, albinele sunt din alta categorie a lumii noastre. Noi nu facem prietenii cu ele si nici nu le ajutam sa stranga polen. Fiecare cu treaba lui.
–        Dar de ce maico? a intrebat Bumbuduc.
–        Pai cum sa-ti explic eu tie puiule? E o poveste lunga si e foarte tarziu.
–        Dar vreau sa o aud.
–        Pe scurt albinele si bondarii nu fac front comun.
Era cea mai grea explicatie pe care putea sa-i dea mama. Trecuse in aceeasi zi de la tristete la speranta, de la entuziasm la dezamagire, de la dezamagire la speranta si in final la nelamurire. Mama l-a bagat in ceata si el astepta doar sa se bucure impreuna. Totusi nu uita ce i-a spus albina inteleapta. El isi dorea sa zboare cu albinele si va reusi.
Toata noaptea s-a gandit cum sa faca sa aiba si el un sac pentru polen. Intr-un final i-a venit ideea sa lege de piciorusul lui ceva care sa tina polenul. Era tarziu si trebuia sa doarma. Urma o zi lunga.

Bumbuduc simti o mangaiere calda pe fata. Era prima raza de soare. Ochii inca ii erau lipiti de somn si in duiosia diminetii Bumbuduc incepu sa viseze ce zi minunata va avea. A deschis ochii si dintr-o miscare si-a dezmortit aripele si s-a ridicat din pat. Trebuia sa gaseasca acel obiect pe post de sac de picior. Iesi afara. In fata lui era domnul paianjen. Atunci i-a venit ideea sa ceara o bucata de ata de la el pt recipientul de picior. Cu mare usurinta lua ata si pleca in cautare. Pe drum s-a intalni cu o furnicuta. Parca i se paru cunoscuta.
– Buna dimineata Bumbuduc.
– Buna dimineata.
– Astazi esti mai vesel. Ai reusit sa vorbesti cu prietenii tai?
Acum isi aminti de vietatea fermecata. Este cea care i-a dat curaj sa mearga la albine. Cu siguranta stie ea ceva mai mult decat zice.
– Da, am reusit. Si acum vreau sa gasesc ceva sa pun la piciorus, sa pot strange polen.
– Dar Bondarii nu strang polen.
– Sa nu-mi spui ca bondarii sunt lenesi si manca toata ziua polen, a zis Bumbuduc. Eu stiu ca nu este asa. Poti face orice daca vrei.
– Dar…
– Am zis ca nu vreau sa aud.
– Atunci, te voi ajuta. Ai foarte mare curaj sa infrunti o intreaga traditie. Sa stii ca traditia ne defineste pe fiecare dintre cei ce suntem in padure.
– Nu si pe mine.
Asa au plecat impreuna sa caute ceva de pus la piciorus. Dupa multe cautari, sub o frunza de nuc Bumbuduc a zarit ceva. Era o forma lunguiata exact cum ii trebuia lui. Avea o gaura in ea si se subtia pe sfarsit. Si-a probat-o si-i venea pe jumatate de picior. A scos ata de paianjen si a legat-o in asa fel in cat sa nu cada. A scuturat bine din picioruse, a facut cateva ture deasupra furnicii si concluzia era unica: recipientul era instalat.
– Acum ma voi duce la lanul de flori.
– Dar e foarte departe, a spus furnicuta speriata.
– Nu-i nici o prioblema. Am sa zbor pana acolo. Trebuie sa ma grabesc daca vreau sa le intalnesc la marginea padurii.
Si-a intins aripele si intr-o clipa a fost langa lanul de flori. Nu trecu decat cateva momente si a sosit si oastea de albine.
– Uite-l pe bondar. Se crede albina. Si ce e aeea la picior? Un ras s-a imprastiat in randul albinelor.
– Cred ca glumesti, a zis alta albina. Sa nu-mi spui ca vrei sa strangi polen. Este un lucru foarte greu si e demn doar de o albina.
Albinele s-au intors si au disparut in marea de culori. Bumbuduc nu a spus nimic. L-au jignit remarcile facute, s-a intors  incercand sa plece.
– Iar te dai batut? auzi glasul albunei intelepte.
– Pai…, nu ati auzit ce au zis?
– Si ce conteaza ce zic ele? Daca tot ai facut efortul de a iti face un sac la picior si ai venit pana aici, incearca si tu aceasta meserie grea. Daca nu vei reusi vei da dreptate albinelor iar daca vei reusi…
– Nu suntem toti! Se auzi vocea capeteniei. Cine lipseste?
– Sunt aici, a raspuns albina inteleapta.
Bumbuduc se tinu dupa albina. Cand ea s-a pus pe treaba a incercat sa faca si el la fel. In scurt timp a inteles ca ii era imposibil sa faca la fel din cauza diferentelor din corpul lor. Atunci si-a luat o pauza si a inceput sa urmareasca albinele lucrand. A vazut ca fiecare are tehnica ei. Una isi baga piciorusul in polen si apoi il curata in sac. Alta incerca cu manutele. A treia facea cate putin din fiecare. In minte i-a venit o idee. El stia cum sa manance polen. Asa au zis si albinele. Atunci a incercat sa foloseasca acest lucru si la strans. Si-a luat zborul si a aterizat intr-o floare. Si-a bagat corpul in polen si datorita firisoarelor mici de par, praful magic s-a lipit de el. Dintr-o miscare si-a curatit corpul cu labutele din fata si a bagat in gurita. Abea dupa ce trecuse gustul delicios din gurita si-a dat seama ce a facut. Obisnuinta l-a fortat sa faca ceva fara sa gandeasca. Asa erau bondarii invatati sa faca cu polenul. A doua oara a fost mai atent dar polenul a intrat tot in gura. Dupa cateva incercari a prins metoda dar finalul era secretul. A inteles cum incarca corpul de polen, a invatat sa se curate dar dulceata polenului nu-l lasa sa-l bage in sac. “Bondarii sunt lenesi si manaca polen”, a auzit in minte cuvintele rostite de albina. Din urmatoarea incercare a reusit sa puna o parte din polen in sac caci restul a cazut pe langa. Era prima reusita a lui Bumbuduc. Fericirea nu mai avea limite. Cu un gest atent a aterizat pe o alta floare si a exersat noua tehnica. De fiecare data dadea tot mai putin polen pe jos si tot mai mult in sac. La sfarsitul zilei avea sacul plin.
– Ce faci bondarule? a auzit o voce sugubata.
– Sunt gata, a raspuns Bumbuduc.
– Gata? Fiti atenti! Bondarul a strans polen! Se auzi o voce strigand peste lanul de flori.
Toate albinele s-a strans in jurul lui. Se adunase si fluturii. Furnicile de jos au inceput sa urce pe tulpinile florilor sa vada si ele bondarul strangator de polen.
– Ce e cu galagia asta? era vocea capeteniei.
– Uite la piciorul bondarului. Are un sac cu polen.
– E o gluma? Cine i-a dat voie sa faca asta? Cine l-a ajutat?
– Nimeni. Eu am facut totul singur, a spus in soapta Bumbuduc.
–   Tu? Tu esti doar un bondar! Nu ai dreptul si nici puterea de a face acest lucru. Doar albinele strang polen. De aceea noi ne nastem cu sacul la picior. Cum indraznesti tu sa sfidezi cursul firesc al lucrurilor?
– Pai eu…Bumbuduc nu a putut scoate nici o vorba. S-a intors si a plecat.
Indiferent ce puteau spune albinele Bumbuduc a fost singurul bondar care a reusit sa stranga polen fara nici un ajutor. A reușit sa arate ca nimic nu este imposibil daca ne dorim cu adevarat si, ca locul unde ne nastem este doar un inceput pt viata noastra nu si o definitie.

Bookmark the permalink.

Comments are closed