Vizita la Montessori

Bine v-am regasit.

Azi aș vrea să vă povestesc despre o experiență pe care am avut-o de curând. Așa cum cunoașteți deja, am idei diferite despre educația copiilor faţă de educația tradițională. Astfel anul trecut am experimentat pedagogia Waldorf, fiind în practică 2 săptămâni acolo. Despre experiența respectivă voi scrie alt articol.

Astăzi vă voi povesti despre o pedagogie despre care am citit mult, am setul de jocuri pentru acasă și cunoscusem persoane din sistem însă nu asistasem la nici o oră/zi din viaţa unei clase din grădiniţă. Acum am avut această ocazie. Este vorba despre grădiniţa Montessori din Timişoara. M m-a invitat să vin la o activitate în cadrul grădiniţei lor, în care adultul se pune în pielea copilului timp de 3 ore.

Copiii ajung la grădiniţă de dimineaţă și au o perioadă în care pot mânca. În clasă este amenajată o kitchinetă cu tot ce e nevoie pentru a gestiona partea de mâncare. Au o plită, o mașină de spălat vase, chiuvetă și tacâmuri necesare mâncării. De dimineață o masă de 6 locuri este aranjată pentru cei ce vor să mănânce. Cum vin copiii, pe rând mănâncă. Dacă masa are toate scaunele ocupate, copiii trebuie să aștepte să se elibereze locurile. Este o abordare interesantă de a învăța copilul că nu vin toate atunci când vrea el și că există momente în care mai aștepți pentru ceea ce vrei. Desigur întrebarea firească este ce se întâmplă dacă ajung 18 copii odată? Eu cred că la un moment dat copiii încep să aibă preferințe și se așteaptă reciproc să mănânce în “gașcă”. Copilul își ia singur tacâmurile pentru masă și după ce mănâncă, merge la chiuvetă și le spală. M mi-a explicat că farfuriile sunt spălate de copii și puse pe uscător iar la sfârșit cineva le pune la mașina de spălat vase.

Eu mâncasem de dimineață, așa că am fost întrebată dacă vreau să beau un ceai. Așa cum sunt o iubitoare de ceai am răspuns afirmativ. M mi-am arătat o masă special amenajată pentru această activitate. Era o față de masă înflorită, cu două căni întoarse cu gura în jos fiecare în farfurioara ei și cu un ceainic de porţelan la mijloc. M mi-a explicat cum să apuc ceainicul și cum să-l umplu cu ceai. Am făcut ascultătoare toţi paşii după ea. Mă simţeam minunat! Aveam pe cineva care îmi dădea explicaţia cum să fac dar nu simţeam presiunea de a face bine. M era foarte calmă și caldă și era atentă la fiecare mişcare a mea (ştiu, eram un adult într-un workshop, dar sunt sigură că această atitudine o are și cu copiii). Mai târziu am avut o discuţie referitor la presiunea care se pune pe umerii copilului în ceea ce priveşte regulile (sunt foarte multe reguli la Montessori) și am înţeles din ceea ce mi s-a spus că educatorul stă lângă copil atât timp cât are el nevoie și după aceea copilul se gestionează singur ținând cont de reguli. Să ne întoarcem la masa de ceai. Am venit înapoi cu ceainicul. Atunci mi s-a arătat cum se manevrează scaunul. Mi s-a părut foarte interesant că niciodată nu am fost atentă la acest aspect. Cred că în Montessori copiii sunt învățați să fie mindfull de mici, adică să fie prezenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Noi, adulții, căutăm să redevenim mindfull însă dacă de mici copiii ar învăța să fie prezenți la ceea ce fac, ar fi minunat. Să revenim deci, M mi-a explicat de ce cănile sunt cu gura în jos, fiindcă sunt curate. După ce am băut ceaiul, am mers la chiuvetă și mi-a arătat pas cu pas cum spăl cana, cum o șterg și am mers sa o ducem la loc, punând-o la fel cu gura în jos. Ce mi-a plăcut foarte mult este că accentul este pe conștientizarea copilului că există și altcineva înafară de el în clasă și absolut toate activitățile se termină cu pregătirea materialului pentru alt copil. Am spălat cana și am pus-o așa cum am găsit-o, astfel încât cel care vine să o găsească așa cum am găsit-o eu, curată și gata de folosit. Se pune mult accent pe empatie și pe grija implicită de a lăsa lucrurile “comode” pentru cel care vine. Cred că uităm să îi învăţăm acest lucru acasă sau în alte sisteme de educaţie. Mă gândesc cât de uşor mi-ar fi mie acasă dacă fiecare ar pune lucrurile de unde le ia și eu nu aș mai avea de strâns 🙂

După ce copilul mănâncă are voie sa îşi ia de “lucru”. Aici am avut o mică discuție cu acest cuvânt LUCRU, dar poate e doar percepția mea asupra cuvântului. Când aud “lucru” mă gândesc la ceva greu așa că poate aș schimba eu cuvântul sau poate copiii se obișnuiesc cu acest cuvânt cu altă conotație pentru ei. Fiecare activitate are un ritual. Se alege materialul. Se aduce covorașul care se întinde pe jos. Materialele sunt puse pe covoraș și persoanele stau pe podea. Inițial am fost cuprinsă de un pic de revoltă, “Cum? Copilul meu…etc”, dar după, fără să zic nimic, M mi-a explicat că materialele sunt fragile și le punem pe covoraș ca să le protejăm și la fel să protejăm parchetul care este din lemn. S-a pus mult accent pe siguranța lucrurilor din sală, ceea ce mi s-a părut din nou un lucru frumos și util.

Am trecut pe la toate materialele și din când în când a venit M și mi-a explicat cum să fac cu materialul, cum să-l folosesc. Mi-a zis că este o regulă că nu poţi lucra cu un material decât după ce ţi s-a explicat cum se foloseşte. Aici am avut o mică reţinere. Din câte am înţeles, fiecare material este folosit doar pentru scopul pentru care a fost creat. Acest lucru m-a îngrijorat în sensul limitării imaginaţiei copilului.

Mi-am propus să scriu un articol cu ceea ce am simţit. M-am simțit bine și au fost și lucruri cu care nu am rezonat. Am uitat să adaug că la Montessori clasele sunt mixte, ceea ce presupune vârste diferite. M mi-a explicat că există momente când un copil vrea un material ce este pentru o vârstă mai mare și că i se explică materialul însă i se zice și că este pentru copii mai mari. Mi-a plăcut totuși că este lăsat copilul să încerce. Dacă reuşeşte este în regulă dacă nu, poate încerca altă dată.

La ora 11 ne-am așezat în cerc toți cei prezenți și am făcut un exerciţiu interesant. Ne-am prezentat și după am jucat jocul liniștii, nu știu dacă așa i-a spus M dar asta e ideea. Fiecare trebuia să facă o acțiune în cât mai multă liniște. Dacă se ridicau două persoane în același timp, trebuiau din priviri să se înțeleagă cine stă jos și cine merge să facă acțiunea. Mi se pare foarte interesantă această activitate fiindcă îi învață pe copii să se conecteze la alt nivel cu colegii lor, altfel decât verbal. Jocul îi restricționează la mișcări cât mai puține din corp și la legătura extracorporală cu cel din fata. Frumos!!!!

În concluzie pot spune că mi-a plăcut foarte mult experienţa avută acolo. În primul rând că de multa vreme nu m-am relaxat atât de mult și nu am intrat în rolul unui copil. La început mi se părea ciudat dar pe parcurs am început să mă simt bine. Mi-a plăcut mult faptul că îi învaţă să respecte reguli “de bun simt”, cu toate că bunul simt este diferit de la persoană la persoană. Când zic asta mă refer la faptul că sunt atenţi la cei din jur, persoane și lucruri, și acest lucru le intra în structură. Am rămas cu un semn de întrebare la ceea ce priveşte imaginația copilului și libertatea lui de decizie. Copilul are o mare libertate de alegere, însă nu îmi dau seama cât de mult această libertate este reală sau ghidată. Recunosc că sunt adeptă a jocurilor de genul “de-a avionul” doar cu corpul meu sau “de-a trenul” cu polonicul din bucatărie, ceea ce aici am înţeles că nu este foarte permis. Oricum îmi imaginez că în lumea reală copiii sunt mult mai inventivi decât ni s-a prezentat nouă totul, într-un cadru foarte formal.

Mi-a plăcut și cred că această experienţă mă face curioasă în ceea ce priveşte mersul copilului meu la această instituţie. Va spun cu mâna pe inima ca fetiţa mea cea mare a fost atât de încântată de ce i-am povestit încât mi-a spus : “Vreau să-mi fac camera ca la şcoala aia ce ai fost tu” 🙂 ceea ce spune multe.

Cu asta închei acest articol și le mulțumesc doamnelor de acolo de primire și pentru bunăvoința de care au dat dovadă.

Cu mult drag,

Antonina.

Sursa poze:

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published.